Un maestru zen lipsise de acasă câteva zile. Nu prea se bucurase de călătoria făcută. Nu că mănăstirea pe care o vizitase ar fi fost mai puţin confortabilă decât locuinţa lui umilă (care oricum nu oferea decât strictul elementar pentru supravieţuire). Ceea ce i-a lipsit însă a fost natura familiară a propriului mediu în care trăia.

Patul nu era ca cel de-acasă. I-a lipsit murmurul ca de rugăciune al brizei prin streaşina casei de lemn. Cântecele mereu aceleaşi ale păsărilor nu i-au însoţit meditaţia de dimineaţă.  Când a pornit-o în fine spre casă, a simţit cum inima-i saltă.

Din nefericire, în absenţa lui lovise tragedia. Maestrul zen a ajuns... acasă, doar ca să descopere cum casa lui arsese din temelii. Tot ce rămăsese era o bucată pârjolită de pământ, o grămăjoară surprinzător de mică de cenuşă înnegrită şi mirosul de fum al casei lui pierdute.

A încremenit locului, privid fix la rămăşiţele carbonizate. “De ce eu? s-a întrebat iniţial.  Am fost plecat ca să propovăduiesc, să fac fapte bune, să le doresc numai fericire tuturor semenilor mei. Ce-am făcut să merit aşa ceva?” Dar curând a realizat că forţele universului nu-l aleseseră tocmai pe el pentru vreun tratament special. Era pur şi simplu, unul dintre acele evenimente nefericite ale vieţii. Punerea unor astfel de întrebări nu putea decât să ducă numai la durere şi depresie. Nu l-ar ajuta să înfrunte pierderea suferită, să găsească o direcţie cu un scop clar pentru viitor sau să întreprindă acţiuni urgente, cum ar fi căutarea unui loc unde să doarmă la noapte.

Un val de tristeţe l-a copleşit. Chiar îşi îndrăgise căsuţa lui şi familiaritatea ei reconfortantă. De ani de zile, când se întorcea acasă, se simţea ca şi cum ar fi revăzut un prieten drag. Apoi şi-a amintit că, fiind maestru zen, nu ar trebui să fie ataşat de avuţii materiale. Şi totuşi tristeţea i se părea întru câtva adecvată. Era, se linştea singur, acceptabil să fii mâhnit că pierduseşi ceva, aşa că a mai zăbovit în atmosfera momentului, conştientizându-şi tristeţea, până ce a simţit că era timpul să-şi depăşească starea şi să meargă mai departe.

Imediat după aceea s-a trezit dorindu-şi să nu i se fi întâmplat. Îşi dorea să fi stat acasă. Îşi dorea să fi verificat mai atent înainte de plecare, pentru a se asigura că plita lui era stinsă. Dacă ar fi procedat astfel, căminul lui ar fi fost încă la locul lui. “Dar, şi-a spus-o răspicat, a fost distrus. Asta e realitatea. Indiferent ce-mi doresc, nu pot schimba situaţia. Dorindu-mi ceva ce nu poate fi schimbat poate numai să ducă la mai multă nefericire şi suferinţă.”

Concentrându-se pe rămăşiţele carbonizate ale căminului său, a continuat să fie chinuit de întrebări şi îndoieli. Dându-şi seama de asta, şi-a ridicat ochii spre cer. Stelele sclipitoare erau presărate pe întunecatul fundal al firmamentului. O lună plină surâdea spre pământ binevoitoare. Un gând brusc  l-a străfulgerat şi l-a făcut să zâmbească. “Oi fi pierdut eu o casă, dar, în sfârşit, am o vedere neîntreruptă asupra bolţii cereşti noaptea.”

Articol editat de echipa Alevia.